Cica si omul neolitic o minca iar in Roma antica, vindecatorii o numeau 'Herba Salutaris'. Nu in zadar, in anii '40, rusii si-au mutat bazele cercetarilor in Siberia pentru a descoperi alternative suplimentare la hrana unui popor saracit deja de razboi, infiintind astfel catedra de fiziologia si microbiologia plantelor. Seful catedrei era Eugen Talalaev care a gasit beneficii exceptionale pentru organismul uman in sfecla de zahar si leurda.
Ceva mai la rasarit, calugarii tibetani practicau si inca practica pe durata a 22 de zile o cura de dezintoxicare in care, hrana vegetala avea/are un adaos de pasta de usturoi sau leurda.
Nemtii si nordicii europeni au ridicat 'buruiana' la rang de regina a primaverii impartind titlurile nobiliare intre ea, urzici si lobode.
Romanii neaosi, marea majoritate, au auzit de ea insa n-o cunosc. Cei care o cunosc, fie n-au mincat-o in viata lor ramanind la stadiul de presupuneri in ale gustului, fie ii stiu foarte bine calitatile insa n-au acces la frunzele verzi si lucioase. Cei care au acces, fie strimba din nas pentru ca e prea mare deranjul unei deplasari la munte, fie o culeg si-si aprovizioneaza congelatorul cu o cantitate apreciabila(ca sa ajunga pentru tot anul bucataresc), fie o culeg si-o vind pentru 1 leu kilogramul aceluia care o va revinde neamtului sau occidentalului cu 5 euro per kg facind astfel o buna afacere, nu ?
Ei bine, m-am considerat o norocoasa atunci cind, o plasa indesata cu leurda a aterizat in bucataria mea. De la cine, nu mai are importanta acum. Important e faptul ca, 'buruiana' asta cu atit de multe nume mai mult sau mai putin stiintifice si cu nebanuite calitati, mi-a stirnit amintiri in care o bunica si-a ei copchila, intr-o zi de joi inaintea prinderii postului Invierii au facut o pita cu usturoiul ursului, pita pe care-au impartit-o furnicilor.
Si era o zi speciala dedicata tuturor jivinelor, zi in care, bunica a cintat un cintec vechi de cind lumea si pamintul si-a alungat nemernicele de insecte care au avut indrazneala sa ciupeasca de picioare o copchila nabadaioasa ce-si gasise loc de joaca taman pe-un falnic si mindru musuroi.
Si povestea continua, intr-o bucatarie de bloc postdecembrist, undeva la al doilea etaj si-n care, pita cu leurda a bunicii a capatat parca, alte valente si insemnuri ceremoniale. Si totul fara reteta si fara gramaje. Ochiul si amintirile au fost singurele masuratori admise.
Aluatul simplu de piine fu rupt in bulgari de dimensiunea unui pumn, aplatizat si pus la copt, la foc mic, fie pe tigaia grill, fie in tigaia minune cu fundul dublu si antiaderent, fara nici un adaus de grasime. Cind pita fu intoarsa pe partea cealalta, partea coapta de deasupra fu unsa cu o pasta facuta din frunzele tinere de leurda( spalate bine si scurse) la care s-a adaugat sare grunjoasa, citiva mieji de nuca, nitica brinza maturata(rasa fin), ulei de masline si citiva stropi de otet de mere (e bun si cel de vin alb).
Masura gustului final a depins de dorinta de moment si de amintiri.
Cind baza aluatului fu si ea rumena, pita fu scoasa din tigaie si pusa pe-un blid vechi si el de cind lumea. Ce a urmat n-a fost decit o alta amintire a unor vremuri care mai exista doar in ancestrala memorie de lunga durata(si-ntr-o poveste pe care, daca aveti curiozitatea, o puteti citi doar aici).
Pacat! Simplitatea unor timpuri si...gusturi(de ce nu?) face cit alte 1000 de moderniste si fitoase vremuri.
Sa comit oare o impietate echivalind timpurile?
U ! Furnici, furnici, furnici,
Rosi, negre, mari si mici,
Aripate, nearipate,
Fugiti incolo departe,
Cu aste faramituri mincate…
Luati, mincati si va umflati,
Prin casa si atatura mea,
Sa nu dati !
Si, pentru ca imaginatia si imaginarul sunt la ele acasa cind intru pe tarimul fascinant al bucatarelilor, nici de asta data nu mi-am dezmintit naravurile.
De la pita cu leurda a bunicii, am sarit pirleazul frontierelor si-am pus gindul, sanatos de altfel, in ciubota peninsulara, unind(in cuget si simtiri) clasicul neaos cu un alt clasic de-aceeasi ginta. Latina, cum altfel? Si, cum altfel putea sa fie pita mea cu usturoiul ursului daca nu o rotofeie pizza pe care sa se lafaie si citeva felii de rosii uscate, citiva bocconccini rupti maruntel si fireste, citeva verzi fire de leurda ? Si totul facut in aceeasi tigaie, insa, de asta data, sub capac.
Tehnica folosita a fost aceeasi ca la pita. Dupa ce-am intors aluatul pe partea cealalta, l-am uns cu pasta de leurda si-am presarat deasupra rosiile uscate, brinza si leurda. Capacit totul si lasat la foc mic pina s-a rumenit si baza.
Ce a iesit? Se vede.
Asta pita cu leurda dar si pizza cu 'usturoi salbatic' pleaca frumos-frumusel catre Adina aka Cat's kitchen pentru a fi virita (la modul cel mai cumsecade cu putinta!) in proiectul numit Dulcea Romanie si initiat (spre mare lauda) de Mihaela.
Enjoy !
8 comments:
Mala draga ,
Nici nu ma asteptam sa gasesc atatea minunatii aici , dar titlul povestii m-a dus imediat cu gandul ca ai facut ceva bun cu usturoiul ursului . Imaginile sunt superbe , iar preparatele .... nu pot decat sa salivez si sa-mi imaginez gustul lor delicios .Bravoooo !!!
PS.Sa fie oare aceasta postare ptr mine ? :)
Ehhhh, povestea a venit de la sine, in urma provocarii lansate de tine in urma cu ceva timp..."ia puneti mina si gatiti cu leurda". No hat, m-am gindit atunci! De unde sa iau verzitura? Si, uite ca, asa cum am spus si-n povestea de pe Wordpress, parca si Universul a pus osu' la treaba ca toate sa iasa bine. Si-au iesit.
Si, da, pentru tine e postarea si pentru proiectul acela al Mihaelei.
Adina a reusit sa ne farmece pe toate cu provocarea ei. Eu de-atunci doar la tarte visez. Drept recompensa m-a trimis la tine sa ma bucur de minunile care ti-au iesit din maini si de povestea minunata a pitelor.
Felicitari!
P.S. Ma bucur mult ca Adina are o prietena atat de pretioasa. :)
Deci, nu m-am inselat atunci cind am spus ce-am spus la povestea de pe Wordpress si nu pot decit sa ma bucur. Cum, ma bucur de bucuria voastra in urma intilnirii cu povestile din bucataria mea.
Adina e o minune de om si, vad ca si prietenii ii sunt pe masura.
Multumesc Rita!
Rita , Mala , eu sunt mai mult decat fericita ca va am alaturi !!! Insemnati enorm ptr mine !!! <3 <3
Dupa ce m-am induiosat citind povestea frumoasa despre painea furnicilor, mi-am suflecat manecile si m-am pus pe treaba. Am framantat cel mai bun aluat de paine facut pana acum (nu-i gluma, nici exagerare, asa a fost sa iasa!) si-am copt sase pite cu pasta de leurda. Coincidenta au ba, in timp ce bucataria mi s-a umplut de aroma puternica asemeni ursului a usturoiului salbatic (usor cam batraior, da' la fel de bun ca cel tanar si fraged), din camera auzeam unduindu-se in pasul caravanei, Yanni - Arabic music (http://www.youtube.com/watch?v=_tkoGyIlSYo). Si brusc, am avut o revelatie! Pita asta este profund... universala, vine parca de la inceputul vremilor! Gustul, aroma, textura se potrivesc deopotriva cu estul si cu vestul, cu nordul si cu sudul si le aduna laolalta. Ca urmare, le-am pus langa un bol mare de iaurt si-am mancat cu pofta!
Un mare multumesc, Mala, numai bine!
Si tu esti ca un extra-plus de atom de oxigen pentru multi, fata draga! Ca pentru mine cel putin, esti un Om! Ti-am mai spus-o de altfel! <3
Coincidenta au ba, zilele trecute, din ograda Ritei am sarit direct in ograda ta admirindu-ti maiastrele lucraturi. Eu sunt un anti-impunsaturi cu acul de cusut, neputind sa fac diferenta intre cruciulita si punct incrucisat (daca n-a fi tot acelasi lucru!) insa, de un lucru sunt sigura: daca-mi place ceva, atunci imi place si basta. Si lucrurile handmade pe care le creezi m-au facut sa ramin minute bune pe blog si sa ma pierd in admiratie! Nu exagerez!
Revenind la leurda si pita bunicii, se pare ca scopul in sine are o mult mai mare deschidere a universalitatii decit calea sau caile care duc la desavirsirea lui, cai cu o trasatura specifica, fie ea geografica, culturala sau istorica. Poate, tocmai de aceea, oamenii seamana atit de mult intre ei, indiferent care ar fi prima noastra impresie, la o prima vedere.
Nu pot decit sa ma bucur ca ai incercat pita cu usturoiul ursului cum, nu pot decit sa ma bucur pentru lectura povestii care a generat facerea a ceva atit de simplu si atit de universal valabil. Caci asa si este!
Eu am a-ti multumi, Roxana!
Post a Comment